Cel mai prost interviu

Povestea începe în felul următor: într-o zi de luni primesc un mesaj pe telefon în care mi se spune că am fost selectată pentru a participa la un interviu. Mi se precizează ziua, locația, având cumva posibilitatea de a alege ora 10 sau ora 16:00. Aplicasem pentru mai multe chestii pe diferite platforme, așa că îmi părea cunoscut. Cu toate că mi se părea impersonal am zis să încerc.

Și cum încercarea moarte n-are, iată-mă într-o zi de luni, bâjbâind pe la Victoriei, în căutarea sediului. Am uitat să vă spun că interviul era pentru a doua zi, așa că nu am avut foarte mult timp să caut informații despre posibilul job pe net.

Fiind încă iarnă afară, pe la aproape patru începea să se întunece, așa că am grăbit pasul. Aglomerație, mașini multe, cam haos la ora aceea. Am găsit străduța, am găsit și numărul. Zic să arunc o privire de început locului, încât să nu mă trezesc că sun pe la altă poartă. La intrare erau niște tipi cam dubioși, nu știu dacă mai era ceva lângă, dar am zis să sun și să intru. Înainte să apăs butonul, în spatele meu o tipă pe la treizeci și ceva de ani îmbrăcată casual voia să intre în acea curte. Curioasă din fire o întreb unde merge și aflu că mergea la același interviu, culmea, la aceeași oră.

Intrăm amândouă, ca surorile sisters, iar înăuntru ne întâmpină o femeie cam pe la patruzeci – cincizeci de ani ( nu pot să-i estimez vârsta ), care cred că era managera. Era îmbrăcată într-o rochie tip sarafan, cu o cămașă albă pe dedesupt, care avea mânecile supradimensionate. Nu-mi mai amintesc exact cum arata la față, am reținut doar că era brunetă. Ce să mai, fără să fiu rea, femeia arata a fată de pension, cu prințipuri bolnave.

Nervoasă, a vociferat cu zâmbetul pe buze faptul că am ajuns cu zece minute înainte de interviu și ne-a poftit într-o sală de așteptare.

Acolo ce să vezi? Încă șase sau șapte tipe în sală. M-am așezat pe un scaun, fetele tot apăreau poftite de individa cu prințipuri. Să dea naiba Alino, dacă n-ai nimerit tu în alt loc! Te pomenești că interviul nu e ceea ce pare.

Mi-am spus totuși să nu judec aparențele pentru că în ultima perioadă am pierdut mult făcând asta. Dupa câteva minute intră fata de pension în sală și ne spune că vom intra pe rând. Mă poftește pe mine prima. Eu deja dădusem de știre celor dragi că mă găsesc la adresa cutare, ce să fac? Îmi era teamă să nu facă asta salam de biscuiți din mine.

O urmez, ea urcă rapid scările ( erau din acelea tip melc, doamne, cât le urăsc ), eu după ea. Nu m-a așteptat, nu s-a prezentat, efectiv s-a așezat la biroul ei, urmând să mă așez și eu. Cu o voce mega suavă a început interogatoriul ca la armată.

– Facultatea absolvită?

– Universitatea Transilvania. îi spun.

-Ce este aceea? Exista așa ceva? În fine, irelevant, hai mai repede, experiență?

– Păi am cutare și cutare și cutare.

– Ai tu așa ceva? De unde ai luat cv-ul ăsta?

-Hai, mai repede! Ce calități crezi că ai pentru a ocupa postul acesta? Care sunt punctele tale slabe? Trâââm, trâââm.

Mi se părea ireal. La început am crezut că e o tehnică de-a ei să vadă cum reacționez la factori de stres, dar psihologia mea era mult prea complicată pentru situația de față. Individa la fiecare răspuns de-al meu își dădea ochii peste cap. Da, la propriu. O pufnea râsul când îi spuneam că principala mea calitate este perseverența. Nu știa nimic din ce scria în cv-ul meu. Era clar că îl citea la cald. Nu avea răbdare să se uite, să-l răsfoiască. Ii spuneam una, înțelegea alta. La aproape orice informație, mă întreba, dacă există așa ceva. S-a îndoit până și de existența unui oraș din Anglia, reproșându-mi că e invenție. Apăi, eu știu că în Românica pune botox și controlorul ratb, dar să inventez un oraș?

N-am mai putut și i-am zis că vom pune stop aici. Pur și simplu era timp pierdut cu o zăludă. A ținut ea să aibă ultimul cuvânt, așa că m-a poftit afară. Am plecat cu zâmbetul pe buze, spunându-i că e muy, muy loca, dar în loc să nimeresc ieșirea am nimerit baia.

Înainte să cobor la parter am bagat capul în sala în care erau tipele și le-am zis în linii mari că e pierdere de vreme. Am plecat cu o stare de spirit foarte proastă și cu multă dezamagire.

De ce povestesc întâmplarea asta? Pentru că în ultima perioadă am avut parte de interviuri dubioase. Vorbesc cu prieteni, care îmi spun același lucru. Ori e mercur retrograd, ori ceva în Bucureștiul ăsta a luat-o razna. Nu știu cum stau lucrurile în alte părți ale țării pentru că eu doar aici am mers la interviuri, dar acum să zici mulțumesc dacă te primesc cu cinci minute înainte, oferitul unui pahar de apă nici nu intră în calcul.

O teorie ar fi minimizarea riscului ca intervievatul să ceară mai mult. Îl faci să se simtă prost, neimportant, chiar dacă vine cu mega experiență și studii pe măsură, de-ți tremură chiloții la citirea cv-ului, tu adopți o atitudine indiferentă încât să-l faci să se simtă mic și să creadă că nu merită cât vrea să ceară.

Ce mă deranjează cel mai tare este că nu citesc cv-ul. Păi cum mama mă-sii chemi tu om la interviu înainte să vezi dacă se încadrează în ce cauți tu sau nu? Oh, iar pretenția să afli de la intervievat de ce a ales compania ta e absurdă! Nu a ales-o, a văzut un anunț și și-a arătat interesul pentru o poziție. E de datoria ta să-ți prezinți compania, firmulița sau ce naiba ai tu. La fel cum ai pretenții, spune-i și care sunt avantajele de a lucra acolo. Dar niște avantaje inteligent gândite pentru că discountul la sală nu hrănește guri și plătește chirii.

La ce concluzii am ajuns?

  • In general, o recrutare bună o face un om de hr. Asta dacă are acolo un simț și niște tehnici care să-i spună dacă acel om se pliază cu acel job și viceversa. E adevărat că firmele mici nu au cum să ofere asta, dar măcar să se documenteze înainte de a realiza un interviu.
  • Apa sau cafeaua oferite ( chiar dacă pare superficial ce spun ) sunt gesturi prin care își arată o oarecare considerație față de tine, chiar dacă e de politețe.
  • Dacă nu te lasă și pe tine să pui întrebări ceva e putred. Fie  managerul demonstrează o atitudine bossy, de control, fie nu te vor și atunci încearcă să scape mai rapid de tine.
  • Atunci când totul pare roz ( pentru că sunt și cazuri din acestea ) întreabă de ce s-a eliberat poziția.
  • Nu accepta testări de tip NASA fără să vorbiți despre așteptările financiare. Oricât de mult îți dorești jobul, nu are rost să pierzi timp prețios cu fizica cuantică și teste kilometrice, dacă la final îți oferă o mânuță de bani, pe care-i cheltui pe două cornuri și un suc.
  • Nu accepta invitații impersonale prin mesaje și nu accepta ca interviul să fie in aceeași zi. Denotă, cel puțin din punctul meu de vedere, disperare de ambele părți.

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.